O echipă de doi

O continuare a luptei ce se transformă-n într-o echipă de doi, de Andra Pavel:

Am fost joi și am făcut curățenie toată ziua. Mi-a fost foame și sete și cald și frig și am ajuns acasă obosită, prăfuită și frustrată. Am zis că nu mai fac nimic, că renunț. Dar coordonatorul nostru m-a rugat să mă duc sâmbătă, la vernisaj. Și m-am dus.
Ajung la vernisaj cu o oră înainte. În cinci minute, șterg de praf o masă, aranjez pliante și montez cutii de cadou. Nice… Apoi sunt întrebată tocmai de el: „Mă ajuți să pun pozele alea?”. Ridic privirea și aprob, mecanic. Avem o treabă de făcut și al naibii de puțin timp. Mă duc după el, în rochie cu flori și părul aranjat, parfumată și roșie în obraji. „Ține de tablou”, „Dă-mi un cui” și „Treci cu mătura aia drept, să măsurăm”. După trei rame agățate, știu ce să fac și cum se mișcă, așa că ne coordonăm bine. La a șaptea imagine, descoperim că e strâmbă.
– E vina ta, zice și se duce iar la tablou.
– A mea? chicotesc.
– Păi cine a ținut de tablou?
– Da′ cine a bătut cuiele aiurea?
Râde și tace. Ne cunoaștem puțin. Am fost în același pat și știu cum se simt degetele lui pe piele. Dar ne cunoaștem puțin, puțin social, puțin intim. Așa că îl descopăr. E serios și matur și calculează cu buzele întredeschise niște linii imaginate pe perete. Eu mă dau la o parte, țin drept, încerc să nu încurc, bombăn când văd că bate cuiele strâmb. Profesional, tacit, fără nicio altă semnificație. Cumva, mi-e bine. Am obosit să fiu în gardă mereu, cu el.
La un moment dat, nu mai putem să folosim același sistem pentru că între noi, jos, e o masă grea de sticlă. Așa că eu stau pe dreapta și el pe stânga și ne chinuim să facem rama să fie paralelă cu solul. După ce bate un cui pe partea lui, îmi spune:
– Ține bine. Stai acolo.
Și mă lasă singură, să țin de jumătate de tablou. Până îl simt în spatele meu, pe vârfuri și sprijinit de mine, ca să ajungă deasupra tabloului. Uf… Mă chinui să nu simt nimic, să-l las să-și facă treaba. Totuși, sunt conștientă de prezența lui, de corpul lui care mă acoperă, de respirația din păr și de parfumul care m-a îmbrățișat așa cum ar fi vrut el s-o facă. Se depărtează oftând și fuge repede la următorul tablou, fără să mai verifice dacă ăsta e bine poziționat.
Repetăm povestea încă de două ori. Îmi bate inima foarte tare, o simt pulsând până în degete și mi-e rău, mă ia amețeala. Rezist până terminăm de agățat ultima poză, apoi fug de lângă el. Mă duc la geantă, beau niște apă și iau un calmant – le am la mine, mereu, deși nu mă aștept să fiu atât de răvășită încât să-mi aud inima în toate amprentele. Mă las moale pe un scaun și inspir adânc. Colega mea se agită în jurul meu și realizez că o încurc, așa că mă ridic și plec din sală. Mă strigă el. Mă duc.
– Ăăă… Trebuie să facem curat.
Aprob din cap și caut mătura. El strânge cuiele care s-au îndoit, iar eu trec cu mătura în urma lui. În tăcere. El pleacă din sală și vine, trece prin spatele meu, apoi se oprește în pragul celălalt. Mă simt privită, dar nu mă întorc. În schimb, întreb dacă-s toate drepte, ca să sparg tăcerea asta enervantă.
– Hm?
– Sunt toate tablourile atârnate drept? repet fără să îl privesc.
Tace în continuare. Mie mi se calmează pulsul, dar mi se murdăresc pantofii negri de praf. Fir-ar… Face pași spre mine – e imposibil să nu auzi orice mișcare pe parchetul ăsta vechi. Mă trezesc cu el la picioarele mele, aplecat, cu fărașul aproape de grămăjoara de praf strânsă de mine. Chicotesc și mă aplec să-i iau fărașul, dar nu îl lasă, așa că ajungem să ne luptăm în glumă. Se ridică și dă drumul bucății de plastic, dar mă ia în brațe. Îl cuprind cu o mână și aud mătura cum cade pe lângă noi. Bine că ai scăpat de spațiu, că ai înlocuit liniștea cu o apropiere… Chicotește și mă strânge mai tare, ridicându-mă puțin, încât rămân pe vârfuri. Nu avem timp de asta, nu pot să mă las acum…
– Te temeai că ai mai puțin praf pe haine ca mine? șoptesc amuzată și se desprinde.
Tace, tace mereu. Parcă e mut. Se dă în spate și, până termin eu de strâns, el dispare. Mă întorc în sala de la intrare și-l văd întâi pe el, cum se chinuie să-și pună haina. Îmi șterg mâinile pe-un șervețel și mă duc la el.
– Ce? spune, înecat.
– Ai praf pe haină. Scutur-o, zic și încerc să îl scap de petele albe de pe sacoul închis la culoare. Îl dă jos, împleticit, și se chinuie cu varul.
Nu mai am timp de el o vreme. Dar, nu știu cum, că tot cu el ajung să agăț și ultimele panouri cu informații și să ducem din drum o masă de lucru. Tot ce face mi se pare că e protector, că are grijă, comparativ cu coordonatorul nostru. E atent la mine, mai mult ca la el. Îi cer părerea și nu pot s-o ascult, pentru că „șeful” vrea altfel. Dar ne distrăm amândoi, pe tăcute, când sunt certată pentru că am idei artistice. Teoretic, organizatorul e om de artă, dar n-are nicio percepție a spațiului. Așa că orice încercare de-a mea de a schimba punctul de simetrie e corectată. Îmi dau ochii peste cap, iar el râde din senin, aiurea, prefăcându-se că are niște sms-uri tare haioase. În final, coordonatorul se uită la tot ce-am făcut și spune, admirativ, că am făcut o echipă bună. Noi doi ne privim o vreme, fix, fără vreun alt gest. Facem?
Începe vernisajul. Oameni, grămadă. Eu sunt în sală, îndrumător și punct de info. Îl văd când vine, îl văd când iese. Trece să mă întrebe ce fac de fiecare dată. Îmi aduce un scaun. Mă prezintă mai multor persoane, mândru: „Cu ea am bătut eu cuie, ca șantieriștii, azi.”. Eu îl iau ca siguranță. Știu că e aproape și pot ține piept unor oameni care nu prea au ce căuta pe-acolo.
– Mai poți? întreabă, încet, venind foarte aproape de mine.
– Nu prea, bombăn și îmi reprim dorința de a mă lăsa în brațele lui. E frustrant, cumva.
Zâmbește și ridică din umeri, apoi pleacă iar. De tot, cred, pentru că nu-l mai văd. Dar îl simt de fiecare dată când îmi arunc ochii la tablourile alea sau sunt întrebată de ele. Noaptea e lungă, oamenii sunt mulți, diferiți; unii haioși, alții neîndemânatici. La 4 de dimineață închidem ușile și strângem materialele de la intrare, doar eu și colega. Stingem luminile, apoi coborâm. Ea face stânga, eu rămân pe trotuar, în față, așteptând un taxi.
Zăpăceala de pe bulevard, mașinile trecând repede, vântul răcoros, oamenii în parcarea din spatele meu, intrând și ieșind dintr-un bar. Sunt obosită. Astea mă calmează. Zgomotele constante, departe de mine, mă calmează. Nu mai trebuie să fiu atentă la toate mișcările.
– Arăți pierdută…
Tresar. E vocea lui. Și e aproape. Mă întorc spre el și-mi afund mâinile în buzunarele hainei, deși nu mi-e frig – mintea mea se apără.
– Sunt. Nu vine taxiul. Și… sunt obosită.
– Fizic?
Ridic din umeri. Habar nu am. Mintal cred. De tine.
– Înțeleg. Și eu. N-am vrut să te tentez azi dar n-aveam cum altfel.
– Știu…
Oftează și mă ia în brațe. Îl las. Nu pot să mă opun. Azi n-a făcut nimic. Azi nu mi-a greșit cu nimic. De fapt, nu mi-a greșit niciodată. Dar nu pot eu să-l las. Nu pot să-l accept. Mi-e frică.
– Îți aduc eu un taxi, bombăne și se desprinde.
Rămân pe loc și inspir adânc. Mi se închid ochii. Aș vrea să vină cu mine, sau să mă duc cu el. Dar cu ce preț? Pentru încă o noapte? Pentru încă alte multe zile obositoare și frustrante?…
Oprește un taxi în fața mea, dar nu dau importanță. Se apropie și el, pe jos, și-mi face un semn larg cu mâna. Aprob din cap – taxiul meu.
– Nu vrei să te duc acasă? îl întreb, pentru că știu că stă mai aproape ca mine, deși în sens opus.
Scutură din cap că nu. Aprob. Îmi face semn să nu mă mișc și vine în spatele meu, apoi îi simt degetele în păr.
– Ce-i? întreb încet.
– Ai… Nu știu. Puf. De primăvară.
Chicotesc. Își trece mâinile peste talia mea și îi simt respirația pe gât.
– Miroși frumos. Mi-ar fi plăcut să te iau acolo, să fii a mea, peste toate rahaturile alea expuse.
Inspir adânc și scot aerul într-un oftat. Îi acopăr palmele cu ale mele și îi le desfac din jurul meu. Deschid portiera taxiului și intru, apoi îl privesc prin geam, zâmbindu-mi palid. Spun șoferului unde trebuie să ajungem și mă las pe spate, obosită.
– Pare că vă iubește, spune șoferul și mă privește prin oglindă.
Îi surâd și dau din cap. Așa pare. De ce pare așa?…

Posted on 23/05/2014, in Uncategorized. Bookmark the permalink. 6 comentarii.

  1. M-am emoționat!😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: