Lupta

– Acum poți să te dezbraci, bombăne, trăgând ușa după el.
Cu ochii în telefon, pufnesc. Abandonez smart-ul în buzunar și-l privesc când trece pe lângă mine, cu un zâmbet mare pe figură. Mă întorc după el și-l urmăresc cum își scoate niște foi și vrea să se așeze acolo, pe dreapta, deși lucrurile mele sunt pe stânga – le-a văzut de la început. La jumătatea unui gest își dă seama și se ridică înapoi, în timp ce eu îmi ocupasem locul, cu spatele spre fața sălii. Se așază lângă laptopul meu, astfel că acum suntem față în față. Am inima mică și m-am așezat prima ca să nu-mi mai simt genunchii tremurând. El a vrut să ne vedem, să vorbim, iar eu am acceptat, dar nu știu încă dacă din curiozitate, plictiseală sau pentru că încep să simt ceva pentru el.
– Deci…, începe, cu ochii la hârtiile pe care le întinde în fața lui. Ai înțeles prost.
Mă uit la el. Îl citesc mai mult decât îl ascult, pentru că știu ce vrea să-mi spună. Și știu că nu trebuie să cred nimic – de fapt, mi-am impus să nu cred nimic. E singura opțiune. Își ține mâinile sub masă, apoi le pune, de la cot în jos, pe masă. Își dă seama că o să șifoneze foile, așa că le împinge în margini. Îmi strâng și eu din foi și se amuză:
– Hai, că nu am nevoie chiar de atâta loc!
Ridic din umeri chicotind – de data asta nu făceam nicio ironie.
– Faptul că tu mă urăști se leagă de lipsa noastră de comunicare, mormăie.
– Nu te urăsc, spun, cu voce mică – sala asta produce ecou.
– Ei, nu, pe dracu′. Mă urăști de moarte. Nu știu, nu înțeleg. Îți par indiferent? Credeai că, gata, te-am dus în pat și nu-mi mai pasă?
– Nu-mi pari indiferent. Nu vrei să pricepi. Te mai căutam când m-am speriat dacă presupuneam că nu-ți pasă?
Mă privește cu ochi neîncrezători. Îl fixez și încerc să fiu calmă, ca să înțeleagă. Din mine strigă toate vorbele pe care voiam să i le arunc când am fost furioasă, toate din nopțile în care vorbeam aiurea pe net. Nu pot. După câteva clipe, inspiră adânc și se ascunde iar în foi. Rămân să-l citesc. Vrea să se concentreze, dar nu poate. Presupusa lui lectură durează puțin. Izbucnește, fără să mă privească, mușcându-și buza de jos.
– Nu te vreau ca…
– Ca? întreb, ca să văd dacă se referă la ce cred eu.
– Ca pe-o curvă. Doamne, ai înțeles complet aiurea, bombăne și-i scade vocea pe final, pentru că deja se gândește la o continuare, la o explicație.
– OK, îl întrerup. Atunci. Între timp, mi-am dat seama ce ziceai.
Mă analizează. Nu știu dacă i se pare că spun adevărul, dar puțin îmi pasă. Îl spun.
– Mda. E adevărat, m-am speriat și am fugit. Mă gândeam că nu te cunosc, că ești mică, că nu știu cum ai putea reacționa. Apoi… apoi mi-am zis: „bă, ești cam idiot”. Mi-am dat seama că ești o tipă foarte ok.
Și discursul continuă, inutil, fără să-mi atingă privirea – parcă citește pe peretele din spatele meu. Din când în când, dau din cap sau bombăn câte-un „Aham”. Știu replicile, știu ideile. Ce nu știu sunt gesturile, pe care le prind acum, cu sau fără voia lui. Mișcă din picior, ca un tic enervant. S-a întins cu mâinile pe masă și peste. Are palmele în afară, mai mult pe cea dreaptă, care e aproape de mine. Între mâna lui și mâinile mele, pe care le țin împreunate în poală, e foarte puțin spațiu. Aș vrea să-i prind palma cu ale mele. Îmi place să fac asta, îmi dă o oarecare siguranță și e modul meu de a asigura. În final, îl aprob, îl asigur iar că nu-l urăsc (nici acum nu crede) și oftează. Își trage foile în față și-mi dă și mie un set.
– Dacă vrei, evident.
Aprob din cap. Sunt niște notițe pentru ședința de azi. Constat, surprinsă, că am notat aceleași lucruri, aceleași idei pe care le-am desprins din workshop. Citesc. Mi-e ușor pentru că le știu, nu pentru că aș putea fi atentă. Sunt atentă la el. El are de prezentat, lui trebuie să-i dau ajutor.
După câteva pagini, oftează și-mi bombăne că nu se poate concentra.
– Tu? privește foile din poala mea.
Ridic din umeri și le las pe genunchi, ținându-le cu două degete de-un colț. Se ridică, ocolește masa dintre noi și vine în fața mea. Îmi cere textul și i-l dau; îl abandonează peste celelalte. Apoi mă prinde de mâini și mă ridică.
Îmi prinde fața cu palmele și vrea să mă sărute. Mă trag în spate, apoi mă tot fâțâi, cât să nu-mi sărute buzele. Nu vreau, nu mai trebuie, iar el ar face bine să înțeleagă asta. Mă prinde de talie și mă împinge în masa din spatele meu. Încerc să mă depărtez de el cât mai mult, dar când mormăie că bună idee am să mă urc pe masă, sar înapoi jos, lipită de el. Mă lupt câteva minute bune. El vrea să mă sărute, să mă mângâie, să își strecoare mâinile sub fusta mea. Eu îi tot prind încheieturile și i le ridic, îmi acopăr fața, îl rog să înceteze. Își lipește buzele de pieptul meu, acolo unde bluza nu-mi mai acoperă pielea, imediat sub pandantivul pe care l-am avut și data trecută. Îmi sărută obrajii și-mi șoptește la ureche că miros frumos. Îmi pun destulă forță să îi țin mâinile, iar el se luptă doar de suprafață – știu că are suficientă putere cât să mă lase fără nicio defensivă. Mă gândesc când și dacă să țip și mă sperii de realitatea pe care o conștientizez acum: eu nu știu cum să țip după ajutor…
În încercările lui, îmi pun palmele între noi. Își strecoară brațele pe sub ale mele, apoi îmi prinde talia și mă strânge tare, lăsându-și capul pe umărul meu. Rămân cu mâinile în aer. Ce-i asta? Ce dracu′ e asta? Mă îmbrățișează. Eu cum lupt cu o îmbrățișare oftată, strânsă, intensă? Îl înconjor și eu cu brațele și inspir adânc. Îmi vine să plâng. De când ne știm, suntem continuu în luptă, continuu ne certăm, suntem adversari, încercăm să cucerim drept asupra… corpului meu. Iar acum a căzut în brațele mele. Se lasă liniștea. Îi aud respirația și aud un set de pași pe hol, prin ușa închisă. Încă puțin și mi-aș auzi în sală ecoul ideilor.
– Acum mă simt mai bine, spune încet, fără să se miște.
Înghit în sec și încep să număr puncte de timp pe fereastră. Îți face ție bine, dar mie? Eu țip din toate gândurile și tu…
Se desprinde și vrea să mă pupe iar. Îmi acopăr fața cu mâinile și mă fac mică. Începe să râdă și se duce înapoi la locul lui.
– Ai niște fițe de douăzeci de ani.
– Păi atâția am. Lasă-mă să am și fițele! reușesc să spun, destul de convingător, dar repede, pentru că descopăr că-mi tremură și vocea.
– Corect! Sunt ale tale, chicotește. Mă simt mai bine. Tu nu?
– Dacă te simți mai bine, mă simt și eu, bombăn, ca să nu-i țin iar teoria prin care eu nu-l mai vreau.
– Ei, da. Ești o mincinoasă, superficială și egoistă. Asta voiai, să te țin în brațe, dar nu recunoști.
Acum e rândul meu să râd. Nu o să înțelegi vreodată că dacă mă las ție o să mă ai pe cap.
Începe să citească. Termin și eu de citit, apoi strâng notițele mele și mă ridic. Nu mai știu ce să gândesc. Îmbrățișarea aia m-a luat pe nepregătite. E singur, e teribil de singur. Dar nu știe să fie doar prieten, ar vrea să-i fiu și amantă, iar asta nu pot; nu-i de mine. M-a consumat o singură dată când am fost la el, încă mă consumă. Nu-mi pot lua un astfel de rol.
Mă privește de jos în sus, mă analizează.
– Ce? Am rochie suficient de lungă. Sunt îmbrăcată!
– Te-aș dezbrăca eu aici…
– Hai, taci din gură. Fii cuminte. Vezi-ți de prezentarea ta. Te aștept în sală.
– Pa, oftează și mă opresc cu doi pași înainte de ușă.
Mă întorc, dar nu mă bagă în seamă, sau nu pare că m-ar băga în seamă. Vreau să-i spun ceva, dar poate ar fi mai bine să tac.
– Nu te urăsc. Nici nu te mai vreau, dar nu te urăsc. Să-ți iasă asta din cap.
Mă privește lung – e prima dată de atunci când rezistă atât de mult în ochii mei. După câteva secunde, în care tăcem amândoi, aprobă din cap. Habar nu am ce simt pentru el, căci mi-am impus multe trăiri. Cu sau fără să vrea, el a schimbat universul meu, dar nu-și asumă. Așa că nu știu ce cred.
– Bine, spune încet. Bine. Acum citesc…
Zâmbesc și ies. Acum citești, da. O să înțelegi că nu pot să-ți fiu prietenă?…

Autor: Andra Pavel

Posted on 16/05/2014, in Uncategorized. Bookmark the permalink. 18 comentarii.

  1. Frumos text❤ thanks for sharing!

  2. să sperăm că ne vei bucura şi cu o continuare a poveştii?
    te rooog..

  3. minunat scris.. descris…
    cat de complicate e viata… mai ales la douazeci de ani…

  4. Bonjour Loredana.
    Petit clin d’œil de France sous les orages !
    Bisous.

    http://lewisfoxy2.wordpress.com/le-temps-est-un-grand-maitre/

  5. mulțumesc pt. clipul cu florile. le-am dat share pe fakebook-ul meu

  1. Pingback: 44 | CRONICA REZERVISTULUI

  2. Pingback: O echipă de doi | ~ Loredana Milu ~

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: